Zori

Încă îi mai plutea în faţa ochilor, ca o fantasmă, chipul ei când rostise acele vorbe. Cu ochi mari şi cuminţi ca de copil, cu muşchii feţei compunând o expresie calmă, cu un zâmbet dulce ce contrasta puternic cu fiecare cuvânt ce se prefăcea în sunet, conştientă de fiecare silabă care îi părăsea buzele, îi zisese:
-Cum puteţi crede că aş vrea să îmi fac rău? M-ar trimite Dumnezeu direct în Iad. Nu vreau asta. Sunt sigură că el mă aşteaptă în Rai. Sunt sigură…
Cedă. Aceste vorbe atât de puternice prin simplitatea lor o făcură să îi dea o şansă, să îi asculte ruga pe care i-o adresa de săptămâni la sfârşitul fiecărei consultaţii:
-Vă rog, dacă se poate… Aş vrea doar să văd stelele. Doar atât.
Aşa că, în acea seară, îl luă pe Victor cu ea şi, împreună, o duseră pe acoperiş.
-Nu crezi că îţi pui credinţa prea mult în ea? o întrebă el.
Tania doar îi făcu semn să tacă şi să stea cât mai aproape de fată. Îşi ascundea la spate pumnul drept încleştat şi încerca să se controleze, să fie calmă. Evident că îi era teamă. Însă vroia cu toată inima să creadă în ea, să nu fie încă o persoană care să o trateze ca pe o smintită.
Aurora se apropie prudent de margine, atât cât să poată vedea solul. Clădirea era destul de înaltă şi un fior rece o cutremură. Scutură din cap şi încercă să se calmeze. Suferise de acrofobie de când se ştia, dar acum nu mai avea voie să îi fie frică. Închise ochii şi îşi ridică uşor braţele, mişcându-le cu graţie, ca pe nişte aripi. Apoi, îşi duse palmele la ceafă şi îşi lăsă capul pe spate.
O boare slabă de vânt îi mângâie obrajii. Când pleoapele i se desprinseră unele de altele, în faţa ei se întindea o mare de stele. Nu mai existau cei doi doctori, clădirea, grădina, felinarele, copacii dimprejur. Era deasupra lor, iar în ochii ei nu se reflecta decât imaginea a milioane de puncte luminoase. Tristeţea născu lacrimi, dar nu vroia să plângă. El o privea, nu putea să îi arate un chip îndurerat. Îşi dorea ca el să fie mândru de ea, să vadă că nu a uitat ce a învăţat-o.
-Când ţi se pare că pământul ţi se cutremură sub picioare, când nu ai nimic solid de care să te prinzi şi ai impresia că te prăbuşeşti, priveşte în sus. Ai să simţi că, de fapt, pluteşti. Şi, dacă ai încredere în tine, ai să poţi să te înalţi.
Amintirea acestor vorbe era atât de pregnantă, încât putea să jure că el e undeva pitit după un colţ de stea şi i le spune pentru prima oară. Cu ochii aţintiţi spre cer, se îndepărtă de margine şi ţopăi spre centrul acoperişului, cu braţele întinse spre cer, parcă vrând să prindă stelele în palme. După câteva minute, se apropie gâfâind de Tania, cu pumnii strânşi la piept.
-Vă mulţumesc, spuse ea tare, încercând să îşi potolească respiraţia accelerată.
Femeia o privea uluită. Chipul ei, puţin rumen de la efort, încununat de un zâmbet larg, emana bucurie şi recunoştinţă. Victor rămase ţintuit locului în spatele fetei. Atâta tot? Cum putea un lucru atât de simplu, atât de banal, atât de stupid, chiar, să aducă cuiva atât de multă bucurie? Tania o întrebă ce ascunde în palme, dar Aurora evită răspunsul şi îşi protejă cu o îndărătnicie infantilă comoara ascunsă între degete.
-De ce nu dormi?
Victor avea această abilitate agasantă de a o simţi când nu se putea lăsa luată de somn. Chiar dacă întunericul o împiedica să îi distingă chipul, se întoarse cu faţa spre el. Vroia să îl simtă cât mai aproape, să aibă o conexiune cu realitatea în caz că, prin ceea ce avea să spună, aluneca în iluzoriu.
-Mintea ei e sănătoasă.
O spuse brusc, dar în glasul ei se simţea că se gândise îndelung la acest subiect.
-Am tot încercat să găsesc o hibă, să o surprind făcând o greşeală. Nimic. Zilele trecute i-am dat să facă un puzzle. L-a terminat uimitor de repede şi n-a dat niciun semn că ar fi supusă unui efort prea mare. Mai mult, i-a plăcut. M-a rugat ca data viitoare să îi aduc unul cu mai multe piese. Îţi spun, problema ei nu e mintală.
-Atunci?
-E rănită. Însă încearcă din răsputeri să îşi învingă durerea. Are momente de luciditate uimitoare. Şi spune lucrurilor pe nume cu o sinceritate izbitoare. Dar în clipa următoare redevine un copilaş speriat şi uită ce-a făcut sau ce-a spus mai devreme. Mă uit la ea şi tot ce văd e că o minte sclipitoare nu înseamnă nimic alături de o inimă sfărâmată. Nu poate funcţiona. Este coerentă doar în privinţa iubitului ei. Nu fuge de realitate, nu îşi creează o fantezie în care să fie fericită. Îi conştientizează şi îi acceptă moartea. Dar, chiar după un an de la eveniment, încă mai e în stare de şoc, de parcă inima ei şi-a impus să se oprească şi nu vrea cu niciun chip să îşi găsească un scop pentru care să bată din nou.
-Dacă ai dreptate, atunci nu crezi că un ospiciu nu e un mediu potrivit pentru ea?
-Ştiu… Dar îi place să stea de vorbă cu ceilalţi. Îi face să zâmbească. Le-a cântat la pian chiar. Cât talent şi ce voce frumoasă! Se simte bine printre ei. Mă gândeam, totuşi, că, fiind ascultătoare şi liniştită, putem să o mutăm într-o cameră mai bună, să poată avea şi altceva decât un pat. Chiar am întrebat-o zilele trecute ce şi-ar dori. Ştii ce mi-a spus că vrea?
-Ce?
-O oglindă şi un ruj roşu. Doar atât. A insistat chiar că nu vrea neapărat altă cameră, nu vrea mobilă sau televizor. Doar o oglindă şi un ruj roşu.
Sub tălpile sale, iarba umedă a dimineţii scârţâia uşor. Razele soarelui încă nu ajunseseră până acolo. Pe o bancă, Aurora privea cerul senin şi murmura ceva doar pentru sine. Înghiţi în sec şi o amestecătură de fluturi şi spini i se rostogoli în tot trupul. Se apropie prudent, ca să nu o sperie, şi se aşeză lângă ea. Rămaseră aşa câteva clipe, fata părând să nu îl observe. Apoi, se întoarse brusc spre el şi, cu un zâmbet pişicher, îi şopti:
-Vrei să-ţi spun un secret?
Faţa ei era aşa de aproape încât putea să îi numere pistruii. Ochii săi cafenii îi pătrundeau până în străfundul sufletului, iar asta îl paraliza, îl subjuga, făcându-l, ca întotdeauna, prizonierul acelei existenţe atât de superioare lui.
-Spune-mi, îi răspunse.
Aurora privi în jur, asigurându-se că nu era nimeni prin preajmă, îşi apropie buzele de urechea lui şi i se destăinui bucuroasă:
-Am cules stele aseară.
Fiorul vocii ei i se prelinse pe şira spinării, făcându-i fiecare fir de păr să i se ridice şi dând naştere atâtor senzaţii interzise şi dorinţe bolnăvicioase încât abia se putea controla. Însă, mai presus decât acestea, de inimă îi atârna vinovăţia şi neputinţa. De când o adusese aici, în urmă cu un an, nu se schimbase nimic. Pe chip i se citea aceeaşi durere ca atunci, iar sufletul ei continua să rătăcească în labirintul unei suferinţe pe care el nu o putea alina. Nu îi plăcea să o ştie într-o casă de nebuni, iar acele câteva ore cât i se permitea să o vadă în fiecare duminică i se păreau că trec prea repede şi că sunt despărţite de o infinitate de clipe în care absenţa ei devenea insuportabilă.
-Totuşi, nu pot să ţi le arăt, continuă fata, îndreptându-şi iar privirea spre cer. E zi, iar stelele nu se pot vedea decât noaptea.
Chicoti puţin, acoperindu-şi gura cu mâna. Apoi, adăugă cu gravitate:
-Şi te rog să nu mă spui. E comoara mea, nu vreau să ştie nimeni. Ţi-am zis doar ţie.
Se uită la ea şi se simţi secătuit. O secundă. Doar atât. Dacă n-ar fi ezitat, dacă ar fi frânat cu doar o secundă mai devreme, această dimineaţă de duminică ar fi arătat cu totul altfel. Desigur, ea tot n-ar fi fost a lui. Dar măcar ar fi fost fericită. Iar el n-ar purta acea cruce a vinovăţiei care îi apăsa nemilos spatele.
Fata se ridică şi făcu câţiva paşi pe iarba moale, fixând în continuare cerul.
-Andrei…
Felul cum îi pronunţă numele îl făcu să simtă cum un hău i se deschide în stomac. Se apropie de ea şi o mângâie uşor pe creştet. Aurora se întoarse spre el atât de brusc, încât îl făcu să tresară. Ochii îi era umezi.
-Dacă stelele sunt bucăţi dintr-un puzzle şi reuşesc să îl fac pe tot, am să îl primesc înapoi? Or să fie bune şi or să mi-l dea înapoi? Promit că am să fiu cuminte şi am să îl termin, chiar dacă are un miliard de piese. Doar spune-mi… spune-mi că o să îl văd din nou.
Toate frâiele cu care îşi legase inima cedară. O strânse puternic în braţe, parcă agăţându-se de speranţa disperată ca aşa ar putea stoarce toata durerea din ea.
-Nu, Aurora, nu… Nimic nu-l mai poate aduce înapoi.
Ceva îl gâdilă pe obraz şi realiză că plângea. Alte lacrimi care se adăugau oceanului în care se chinuia să nu se înece de aproape un an. Pic… Pic… Îl ardeau. Îi alunecau printre buze, umplându-i gura cu gustul lor sărat. Putea să jure că le simte prăvălindu-i-se pe timpane, strigând la el şi acuzându-l. Ajunsese chiar să le simtă mirosul, erau putrede si înţepătoare. Iar în fiecare din ele vedea reflectată acea zi nefastă, ultimul zâmbet al celui care îi fusese ca un frate umbrit de imaginea celor două maşini care se contopiseră forţat, precum două bucăţi de plastilină în culori contrastante împreunate cu brutalitate.
-Hai să plecăm.
Vocea care rostise aceste vorbe i se părea atât de străină, încât, iniţial, nici nu realiză că era a lui. Dar, apoi, îşi simţi capul uşor şi lipsit de griji, iar această idee nebunească începu să i se pară o perspectivă minunată.
-Aurora, hai să plecăm de aici! Am să te scot afară din casa asta de nebuni care nu te ajută cu nimic. Voi avea eu grijă de tine, eu te voi vindeca. Ai încredere în mine!
Fata se zbătu până reuşi să iasă din strânsoarea lui şi îl privi pierdută. Ai fi zis că nu înţelesese nimic din ce i se spusese, dar, dintr-o dată, expresia feţei îi deveni dură şi implacabilă.
-Afară…
Şopti atât de încet, încât Andrei abia o auzi. Se îndepărtă cu câţiva paşi de el.
-Afară…
-Da, afară de aici, departe de tot ce te doare, într-un loc unde…
-Vezi tu, aici greşeşti, îl întrerupse ea. Ca să ies „afară", ar trebui să fiu „înăuntru", nu? Dar… dar eu nu sunt prizonieră aici, dimpotrivă.
Începuse să tremure şi privea dezorientată în jur. Andrei vru să se apropie de ea, dar nu îi permise, împingându-l înapoi şi menţinându-şi braţul drept întins în faţă.
-Sunt ca un râu care a ieşit din matcă, s-a revărsat peste câmpie şi acum nu mai ştie să se întoarcă înapoi. Nu mai are o albie care să îl conţină, cineva i-a furat-o fără să-i dea de veste. Sunt aici, dar sunt şi în copacul de acolo, printre florile din tufişul de dincolo, sub felinarul de la poartă. Sunt aici, dar sunt şi intersecţia unde şoferul acela beat a intrat în noi, în parcul unde l-am cunoscut, în restaurantul unde mi-a strecurat un inel pe deget. Trăiesc în ziua de azi, dar şi în clipa acelui accident, în momentul când m-a sărutat prima oară, în seara de dinainte să îl pierd când, de la prea multe emoţii, n-a putut decât să îmi întindă cutiuţa şi să mă întrebe „Vrei?".
-Înţeleg că încă mai eşti afectată, dar, în timp…
-Nu înţelegi nimic! îi strigă de-a dreptul. Nimic, nimic! Nu pot să mă culeg de unde m-am împrăştiat, totul curge în toate direcţiile. Sunt „afară" din mine. El era singurul care putea să mă ţină la un loc, să îmi potolească frica, să mă ajute să găsesc un motiv pentru a merge mai departe.
Niciunul nu mai spuse nimic. Aurora merse clătinat până la bancă, se aşeză şi începu să îşi şteargă lacrimile cu mâneca, trăgându-şi din când în când nasul. Andrei rămase pironit locului, cu privirea îndreptată spre iarba umedă de la picioarele sale.
-Eu… eu te iubesc.
Strânse din dinţi. O spusese atât de greşit şi într-un moment atât de prost. Sunase ca o rugăminte de a fi iertat, ca un pretext ieftin, ca o replică desprinsă dintr-o telenovelă de duzină în care personajul negativ se justifică punându-şi acţiunile sub semnul unei aşa-zise iubiri.
-Nu, nu mă iubeşti.
Răspunsul ei atât de rece şi calm îi despică inima în două.
-Poate că m-ai iubit cu adevărat, cândva. Dar sigurul motiv pentru care tot vii aici e că te simţi atât de vinovat încât speri ca eu să te pedepsesc cumva, să te acuz, să-ţi spun că e vina ta, că tu l-ai ucis. Îmi pare rău, dar n-am să fac asta. De ce? Pentru că tu erai la volan? Pentru că era prietenul tău cel mai bun? Pentru că tânjeai în secret la iubita lui? Sau pentru că ai o soţie care te aşteaptă acasă şi tu alergi după o iluzie? Îmi pare rău, dar nu am să te absolv de o astfel de vină. E crucea ta, poart-o până la capăt. Nu te aştepta să ţi-o fac eu mai uşoară. Du-te acasă, Andrei.
Soarele începuse să apară din spatele institutului şi să mângâie cu dulceaţă iarba. Aurora rămase tăcută. Îşi petrecu braţele în jurul mijlocului şi începu să se legene uşor, îngânând un cântec. Picăturile de rouă se uscaseră pe pantofii lui Andrei şi, dintr-un motiv straniu, nu putea să îşi desprindă privirea de la urmele pe care le lăsaseră. Simţindu-şi picioarele grele de parcă prinseseră rădăcini, deplasându-se cu efort, se duse lângă ea şi, luându-i obrajii în palme, o întoarse cu faţa spre el. Ce văzu pe chipul ei îl îngheţă.
Fata îl privea cu ochi mari şi calzi, iar buzele subţiri îi erau curbate într-un zâmbet larg şi sincer. De parcă discuţia de mai devreme nici nu avusese loc. De parcă nu era ea persoana care îi aruncase acele vorbe grele. Din ce bucată a fiinţei ei ieşiseră?
-Ştii, spuse ea, fericită ca un copil la perspectiva unui cadou, dacă am să fiu cuminte, mi-au promis că o să pot avea o oglindă şi ruj roşu. El mereu îmi zicea că un strop de roşu pe buze e o vrajă care mă face cea mai frumoasă. Ce zici? O să îi placă dacă mă dau în fiecare zi?
Entuziasmul şi voioşia ei îl făcură să realizeze că nu mai are ce căuta acolo. I se strecurară sub piele şi începură să îl macine, să îl roadă, să îl ardă precum un acid. Era furie ce simţea? Sau dispreţ la adresa propriei slăbiciuni?
-Da, sunt sigur că îi va plăcea.
O sărută cast pe frunte şi plecă fără niciun alt cuvânt. Aurora rămase privind spre spaţiul gol pe care îl lăsase în urmă, parcă uimită de cât de lungă era banca. Îşi înclina capul când în stânga, când în dreapta, căutând un răspuns pe care, undeva înăuntrul ei, ştia că nu avea să îl primească.
-Azi vrei să vorbeşti cu mine?
Tania i se adresă cu căldură, cu toate că tăcerea ei de câteva săptămâni o neliniştea. Aurora doar privea afară pe geam, netulburată de faptul că cineva aştepta un răspuns de la ea.
-Eşti supărată că tânărul care îţi plăteşte şederea aici nu a mai venit să te vadă? Nu trebuie să te temi, încercă să o liniştească. A promis să achite taxa lună de lună, atât cât e necesar. Cât despre faptul că nu mai vine…
-Eu i-am spus să plece.
Răspunsul ei veni atât de abrupt, încât o prinse pe nepregătite.
-Parcă a fost un vis, continuă Aurora. Dar nu cred că am visat. A fost real. I-am zis: „Du-te acasă, Andrei". Da, da, întări ea, parcă vrând să se convingă pe sine. Aşa i-am zis.
-Ai ştiut asta tot timpul sau acum ţi-ai amintit? încercă Tania să o descoasă.
-De ce aţi fondat acest loc împreună cu soţul dumneavoastră?
Întrebarea ei complet desprinsă de context o luă din nou prin surprindere, dar preferă să nu insiste. Acum că se decisese să vorbească, era mai bine să îi facă pe plac.
-Pentru că am vrut să ajutăm oamenii care suferă, să îi înţelegem, să fim alături de ei, să îi vindecăm, îi răspunse.
-Ei sunt aici pentru că au un gol în inimă, nu?
Tania rămase blocată pentru o clipă. Felul atât de simplu în care Aurora sintetizase problemele atât de diferite şi complexe pe care le observase la cei din jur o făcu să se întrebe dacă ea văzuse vreodată imaginea de ansamblu a bolilor pacienţilor ei.
-Da, am putea spune şi aşa, îi zise.
-Şi eu am unul, nu? Cred că e unul mare de tot…
Nu ştiu cum să îi răspundă. Dar, din câte putea să îşi dea seama, întrebarea fetei era mai mult retorică. Ştia şi singură ce o doare. Ştiuse dintotdeauna. Dar nu vroise niciun medicament ca să se vindece. Probabil simţise că, astfel, şi-ar fi trădat iubitul. Poate se temuse că avea să îl uite.
-M-am gândit, spuse Aurora. Mult. Atât de mult încât n-am vrut să mai vorbesc. Mi-a fost frică să nu uit la ce mă gândeam. Ştiţi, în ultima vreme uit multe lucruri şi mi le amintesc ca şi cum ar fi fost vise. Însă asta era important, nu vroiam să uit. Am încercat să îmi dau seama la ce se referea el când îmi zicea să mă uit în sus când mi se face frică de înălţimi şi am impresia că am să cad. Nu cred că se rezuma doar la asta. Ca atunci când îmi zicea să mă dau cu ruj pe buze pentru că mă face frumoasă. De fapt, era o vrajă ca să mă facă să am încredere în mine, să mă simt frumoasă. Aşa că a mă uita în sus trebuia să fie tot un truc. Sigur era ceva dincolo de el.
Făcu o pauză şi fixă podeaua.
-Şi? Ai găsit răspunsul? încercă Tania să o încurajeze să continue.
Aurora îşi ridică ochii şi o privi într-un fel în care nu o mai făcuse până atunci. De când o întâlnise, Tania văzuse la ea chipul unei fetiţe pierdute, care nu ştia încotro se îndreaptă şi ce vrea să facă. Dar, acum, privirea nu îi mai era tulbure. În ochii ei nu mai sticlea frica, ci o hotărâre puternică.
-Cred că vrea să însemne că, atunci când ai impresia că ai pierdut totul şi te prăbuşeşti, trebuie să găseşti puterea de a merge mai departe. Să priveşti în sus şi să te prinzi de un scop, de un vis, de o năzuinţă care să fie atât de puternică încât să îţi dea aripi şi să te scoată din hăul în care ţi se pare că ai căzut. Şi mai înseamnă că totul se rezumă la felul cum priveşti lucrurile. Dacă te uiţi în jos şi îţi spui că ai să aluneci, atunci aşa va fi. Dacă îţi ridici ochii spre cer şi îţi propui să zbori, atunci aşa vei face. Iar eu, aici… Nu sunt într-o prăpastie. Poate altora li s-ar părea aşa, dar acum pot să văd că, de fapt, n-am căzut, ci plutesc. Şi vreau să mă înalţ. Vreau să mă fac bine şi să îi ajut şi pe alţii să se facă bine. Vreau ca, într-o zi, să fiu ca dumneavoastră. Am să îi plătesc lui Andrei înapoi până la ultimul bănuţ şi am să îmi culeg inima de pe oriunde ar fi ea împrăştiată. Şi am să găsesc loc să pun în ea pe oricine vine aici şi ne cere ajutorul.
A doua zi, de dimineaţă, Aurora se trezi şi se aşeză la o măsuţă pe care se aflau o oglindă şi un ruj. Îşi coloră uşor buzele şi îşi zâmbi sieşi, apoi soarelui care îşi strecura razele prin geam. Dimineaţa următoare făcu la fel. Şi în următoarea. Şi în cea de după ea.
În timp, camera reflectată de argintul oglinzii deveni o garsonieră, iar masa pe care stătea împreună cu nelipsitul ruj roşu începu să fie acoperită de manuale de psihologie. Într-o zi, deasupra lor îşi făcu apariţia o diplomă de licenţă. Apoi, una de masterat, urmată de una de doctorat. Oglinda îşi schimbă iar locul, înapoi la institut, dar, de data aceasta, într-o cameră destinată medicului psiholog Aurora Anghelescu. Şi nu fu dimineaţă în care să nu se aşeze în faţa oglinzii şi să nu îşi aştearnă pe buze culoarea atât de dragă bărbatului pe care încă îl mai purta în suflet.
Rujul fu înlocuit cu altul în nenumărate rânduri, dar oglinda rămase aceeaşi, reflectându-i cu fidelitate chipul frumos. Cu anii, mici cute începură să apară pe faţa ei, iar părul îi încărunţi. Dar nu renunţă la ritualul de început de zi. Până când, într-o dimineaţă, nu mai veni nimeni să îşi reflecte imaginea în oglinda de pe masă. Soarele începu să se furişeze prin fereastră, inundând camera cu auriul său. Cu toate că se apropia de ora prânzului, rujul era neatins. Sufletul Aurorei rămase aninat într-un vis, iar ochii ei nu se mai deschiseră. Acum se bucurau, văzându-l pe cel pe care îl aşteptase atât.
-Ce prostuţă am fost! Te-am căutat mereu noaptea, în spatele stelelor, când tu, în tot acest timp, te ascundeai după soare. Ai vrut să nu te găsesc prea uşor. Dar ştiam că ai să vii. Eram sigură că într-o zi ai să vii să mă iei cu tine. Acum, priveşte-mă şi spune-mi: eşti mândru de mine? Am zburat frumos spre tine?